MIODRAG BELODEDICI

  Miodrag Belodedici s-a născut pe 20 mai 1964, în localitatea Socol, judeţul Caraş-Severin. Şi-a început cariera de jucător în anul 1978 la Asociaţia Sportivă Minerul Moldova-Nouă sub îndrumarea lui Olimp Mateescu. În anul 1981 este convocat la echipa naţională de juniori şi este transferat în Bucureşti, la Luceafărul. Un an mai târziu, Ion Alecsandrescu îl transferă pe tânărul libero la Steaua, echipă pentru care debutează pe data de 5 martie 1983, în meciul Steaua-Poli Iaşi, 1-0. Încă de la început, Belodedici s-a impus fără probleme în echipa roş-albastră unde a făcut cuplu cu Sameş şi ulterior cu Bumbescu. Debutul la naţională şi l-a făcut în 1984, sub comanda lui Mircea Lucescu, însă nu a reuşit să-l clintească de pe post pe Costică Ştefănescu. Cine ştie, poate că prezenţa sa în centrul apărării ne-ar fi dus pentru a doua oară în Mexic… Pentru calificarea la Euro ‘88, Belo avea să fie titular incontestabil.

În paralel, cu echipa de club, Belodedici ”cucereşte Everestul”, făcând parte din singura echipă românească care a cucerit Cupa Campionilor Europeni. Şi dacă în finala Cupei Intercontientale cu River Plate nu i-ar fi anulat un gol perfect valabil, Belo ar fi trebuit să primească o maşină ”Toyota” îmânată drept premiu celui mai bun jucător al competiţiei.

În iarna lui 1988, Miodrag Belodedici ia decizia de a pleca din România. Ajunge în Iugoslavia, la Steaua Roşie Belgrad, devenind singurul jucător român cu două CCE la activ(1986 şi 1991), după ce ”Steaua” din Belgrad învingea cu 5-3 la finalul loviturilor de departajare pe Olympique Marseille.  Tot cu echipa sârbă a reuşit să-şi ia revanşa şi la Tokyo, câştigând Cupa Intercontinentală.

În 1992, Belo se întoarce la naţională, după aproape 4 ani de absenţă şi va participa la mondialul din USA ‘94 şi la turneele Euro 1996 şi 2000. După Steaua Roşie cariera sa internaţională s-a desfăşurat cu precădere în Spania, fără a mai cunoaşte culmile atinse cu cele două ‘’stele”… La reîntoarcerea acasă, a ajutat pe Steaua Bucureşti să mai dobândească un titlu de campioană în 2001, după care, discret cum îl ştim, s-a retras departe de agitatul fotbal românesc…

”AM PLECAT DIN ŢARĂ DIN CAUZA LUI VALENTIN CEAUŞESCU” 

Ce-i mai lipsea unui fotbalist ca Miodrag Belodedici pe vremea dictaturii? Avea bani, însă sistemul ştia şi când îi scotea de la CEC, avea şi glorie, însă era suspectat că vrea să se afirme şi în străinătate. Strâmtorat de restricţii, Miodrag, care nu făcea niciodată compromisuri, realizând că nu mai este un om liber, a evadat din aceea lume imposibilă pentru el. 

Gândul plecării se conturase de mult timp, încă de copil, când Belo făcea des vizite în Iugoslavia. ”Aveam acolo unchi, veri şi alte rude. Am văyut ce viaţă e la sârbi. Găseai de toate, de la blugi la gumă de mestecat.” Mai târziu, motivele au devenit mai serioase. ”Nu puteam să mai rămân în România. Aveam 24 de ani, dar fără nici un viitor în faţă. Ceauşescu nu ne lăsa să ne transferăm în stăinătate, iar viaţa era cum era. Vedeam şi noi pe stradă oameni la cozi. Când ne duceam pe afară, ne uitam ca tâmpiţii la maşini şi la vitrinele magazinelor. Mi-am zis că aşa nu mai merge.”

Rol decisiv în decizia lui Belodedici l-a avut un gest al lui Valentin Ceauşescu. ” Era ‘86 sau ‘87, când am primit o invitaţie să joc pentru echipa Europei la un meci demonstrativ în Anglia, alături de Baresi, Gullit şi alţi mari jucători. Iordănescu mi-a dat vestea. Mi-am făcut chiar şi costum. Într-o zi, vine Valentin la club şi-mi zice că nu mă lasă să plec, că aveam nu ştiu ce meci în campionat. În schimb, pe Hagi, după un an, l-a lăsat să meargă în Germania, la un eveniment identic. Râdea Gică de mine: ”Băi Belo, pe tine nu te-au lăsat că nu au avut încredere în tine, că eşti sârb. Le-a fost frică să nu rămâi pe-acolo.” Asta m-a întărit şi m-a făcut să plec.”

În decembrie 1988, a luat una din cele mai importante hotărâri din viaţă şi a fugit în Iugoslavia. ”S-a tot spus că am trecut ilegal graniţa, prin nu ştiu ce conducte. Nu e nimic adevărat. Am trecut simplu, cu maşina şi paşaportul în buzunar. În rest nu aveam nimic pregătit. Mai greu a fost să fac rost de paşaport, pentru că era păstrat la sediul clubului. Am făcut o cerere la Steaua, motivând că mă duc la o nuntă. Culmea, m-au crezut. Au insistat însă să mă duc cu un şofer de la club, dar le-am zis că e aproape de graniţă  şi nu are rost. Apoi, totul s-a întâmplat foarte repede. Cei de la Steaua Roşie Belgrad mi-au dat casă, un Peugeot şi ne-am înţeles să primesc 80.000 de mărci pe 3 ani. Un an am fost însă suspendat de forurile fotbalistice.”

Cum a mâncat porc perpelit şi a băut ţuică pe stadion…

”Câtă vreme am fost suspendat sârbii au organizat pentru mine meciuri amicale ca să nu pierd ritmul. Erau adevărate sărbători. După fiecare joc, fanii Stelei Roşii organizau ‘Brigada Mieilor’, o petrecere în corturi de pânyă, cu miei la proţap, ţuică şi lăutari. O ţineam aşa până dimineaţa. Ce păcat că anul ăla s-a terminat aşa repede! Deşi nu jucasem în nici un meci oficial, devenisem popular printre suporteri. Când am debutat la Steaua Roşie, cu 50.000 de oameni în tribune, a fost nebunie. Eram la mijlocul terenului, salutam publicul, când apare spre noi a dat buyna un tip ciudat. Într-o mână ţinea un proţap imens cu un porcuşor perpelit, iar în cealaltă, o damigană de ţuitcă. A venit direct la mine. În aplauzele publicului, m-a îndemnat să trag o duşcă, dar i-am zis că nu înainte de meci. Proţapul şi damigeana au fost preluate de antrenorul secund. Ne-am ocupat de ele după meci.”

”Cel mai greu mi-a fost să strâng valută pentru plecarea în Iugoslavia. Aveam destui bani la CEC. Am scos o dată 50.000 de lei, apoi încă 100.000 de lei. Imediat m-au chemat la club să mă întrebe de ce am nevoie de atâţia bani lichizi. Incredibil, aveau ochi şi urechi peste tot. I-am minţit că vreau să cumpăr un apartament în Bucureşti pentru familie. Au înghiţit-o imediat. Am apelat apoi la bişniţari să schimb banii în lei. Erau vreo 20.000. Mai aveam 50.000 de lei la CEC, dar mi-a fost teamă să-i schimb. Aşa că am făcut un gest de bine şi i-am oferit unui prieten să-şi cumpere casă. M-am întâlnit cu el şi stă şi acum în ea.”

DESPRE TINEREŢE: ”Impresionam fetele cu două chestii. Le plimbam cu ARO şi le aduceam din străinătate chiloţi şi deodorante FA şi Rexona. PE vremea aia nu auzise nimeni de parfum sau apă de toaletă.”

DESPRE PRIETENI: ”Eu cu Balint şi Hagi eram ca fraţii. Iordănescu ne dăduse şi porecle: Gabi era ‘Ocnaşul’, Gică-’Trompeta’, iar eu ‘Pârnăiaşul’.

(interviu acordat unui ziar local din Satu-Mare)

Miodrag Belodedici a evoluat, după o lungă perioadă de la încheierea carierei, într-un meci de fotbal în comuna sa natală. Belo afirmă mulţumit: ”Când am început să joc fotbal îmi spuneau “copilul”, când am terminat îmi spuneau “moşule”. Am parcurs toată viaţa fotbalistică.”                

  

  

EMERICH DEMBROVSCHI

Emerich Dembrovschi s-a născut pe 6 octombrie 1945, în localitatea Câmpulung la Tisa-Maramureş. Primii paşi în fotbal i-a făcut în comuna natală. În anul 1962 trece la Forestierul Sighetul Marmaţiei unde activează până în 1965. Joacă un an, 1965-1966, la Victoria Roman de unde trece la Dinamo Bacău în 1967. Jucător dotat cu o înaltă tehnicitate şi un dezvoltat simţ tactic, a îndeplinit cu success rolul de coordonator atât la formaţia sa de club, cât şi în cea reprezentativă în cadrul căreia a evoluat de 27 de ori.

A fost component al echipei naţionale participantă la C.M. 1970, fiind declarat cel mai mai bun jucător român. A facut parte din grupul celor 16 jucători propuşi să li se ridice statuie în faţa stadionului “Azteca” din Mexic. În anul 1972 a reuşit o frumoasă performanţă alături de colegii săi din reprezentativa României reuşind să se califice în sferturile de finală ale Cupei Europei.

La 29 de ani, în toamna lui 1974, Emerich Dembrovschi devine jucătorul Politehnicii Timişoara. În 1978 a fost la un pas de câştigarea campionatului alături de echipa timişoreană, iar în 1980 a caştigat pentru a doua oară Cupa României. A jucat 386 de partide in Divizia A, marcând 108 goluri.

După retragerea din activitatea de jucător(1981), Dembrovschi s-a dedicat carierei de antrenor, fiind cel care a reuşit să promoveze in Divizia A pe Politehnica Timişoara în 1984.

 

Cea mai frumoasa victorie a lui “Dembo”

Ovidiu Forai, Ziua de Vest  

 

 

“Am jucat în multe meciuri cu Dinamo. I-am învins, am mai şi pierdut, dar îmi amintesc că toate aceste jocuri au fost foarte disputate. Probabil că cea mai frumoasă victorie a fost un 3-1, în ediţia 1976- 77, când eram antrenaţi de Costică Rădulescu, Dumnezeu să-l ierte”, povesteşte Emeric Dembrovschi, unul dintre simbolurile fotbalistice ale Timişoarei. “Extrema noastră stângă, Cotec, a băut toate cafelele de pe masă în vestiar, înainte de joc. I-am spus, “tu eşti nebun, ce faci?!”. Când a intrat pe teren, parcă era drogat, a confundat porţile şi a luat-o la goană spre poarta noastră, în loc de a dinamoviştilor. Culmea e că şi-a revenit şi, până la final, a dat două goluri, din pasele mele”. Interesant este că, înainte de a veni la Poli, în 1974, “Dembo” a jucat la É Dinamo Bacău, echipă care aparţinea tot de Ministerul de Interne al vremii. “Sigur că m-au chemat de multe ori la Dinamo. Au încercat să mă şi forţeze, pentru că eram cadru militar, dar tot nu m-am dus. Şi ştiţi de ce? Pentru că mă simţeam bine la Bacău. Aici, după ce caştigam un meci, mă duceau acasă cu cinci motociclete. Eram foarte iubit. După ce m-am întors de la Campionatul Mondial din Mexic  a fost defilare în oraş cu poza mea, de parcă aş fi fost Ceauşescu. De ce să plec? La Dinamo, m-aş fi întâlnit cu Radu Nunweiller, cu Dinu, cu Lucescu. Mă vedeam cu ei la echipa naţională şi îmi era de ajuns”, spune, cu umor, fostul internaţional. “Ce-i drept, am fi fost prea mulţi tari, pe când la Bacău eram singur. Acum, când mă gândesc, poate că am făcut o greşeală, dar nu-mi plăcea deloc agitaţia din Bucureşti”.

 

 

RODION GORUN CAMATARU

Rodion Gorun Cămătaru s-a născut la data de 22 iunie 1958 în oraşul Strehaia şi a debutat ca jucător de fotbal în Divizia A la echipa Universitatea Craiova la 10 noiembrie 1974 în meciul Universitatea Craiova – CFR Cluj-Napoca 1-1. A evoluat ca fotbalist timp de 12 sezoane la Universitatea, câştigând două titluri de campion al României în sezoanele 1979-1980 şi 1980-1981 şi patru Cupe ale României (1977, 1978, 1981, 1983). În anul 1986 s-a transferat la Dinamo Bucureşti, devenind golgheter al Diviziei A.

În anul 1987, Rodion Cămătaru a câştigat trofeul Gheata de Aur a Europei, marcând în acel sezon 44 de goluri pentru Dinamo, într-un număr de 33 de meciuri jucate. Această reuşită de excepţie a provocat multe comentarii şi controverse, deoarece Cămătaru marcase 18 goluri în ultimile şase etape de campionat.

„M-am bătut atunci cu austriacul Toni Polster. El a dat 39 de goluri, eu 44. Se poate să fi fost directivă de partid, dar să ştiţi că nimeni nu s-a dat la o parte ca eu să dau gol. Nu m-am rugat de adversari să mă lase. Cine poate şti cum o fi ajuns şi austriacul la 39 de reuşite? Ţin minte că Polster a refuzat să vină la festivitatea de la Monte Carlo, dar acolo mie nu mi s-a reproşat nimic.”

(Rodion Cămătaru)

Rodion Cămătaru a disputat 422 de meciuri pentru echipele de club, din care 377 în Divizia A, 29 la Charleroi şi 16 la Heerenveen, marcând un număr de 198 goluri în Divizia A, în 15 sezoane. A jucat un număr de 47 de meciuri în cupele europene cu Universitatea Craiova şi Dinamo Bucureşti, marcând de şapte ori. Ultimul meci în Divizia A a avut loc la 14 iunie 1989 Dinamo Bucureşti – FC Bihor Oradea 5-1.

Cămătaru a jucat 75 de meciuri la echipa naţională a României, pentru care a înscris u 22 de goluri. El a făcut parte din lotul echipei de fotbal a României la turneele finale de la Campionatul European de Fotbal din 1984 şi apoi de la Campionatul Mondial de Fotbal din 1990.

În iarna lui 1978, după ratarea calificării la mondial şi un început ezitant în preliminariile lui Euro 80, în compania aceloraşi echipe ale Spaniei si Yugoslaviei, antrenorii au căutat soluţii noi pentru echipă. Astfel au apărut în componenţa naţionalei Cămătaru, Augustin, Stan, Fl.Grigore sau Voicilă.

Cămătaru, un tânar de nici 20 de ani, reprezenta ceva inedit ca vârf. Nu avea nici tehnica Mopsului, nici detenta lui Dudu şi nici forţa lui Nelu Oblemenco pe care-l înlocuise la Craiova. Totuşi, ochiul format al lui Ştefan Covaci intuise filonul de aur ascuns adânc sub aparenţa lipsei de tehnică şi a unei lentori relative.

Ratarea calificării la Euro şi venirea ca antrenor a lui Valentin Stănescu, omul care calificase prima dată pe Craiova în turul trei a Cupei UEFA, l-au făcut pe Rodion Cămătaru titular în preliminariile CM 82. Totuşi, în ciuda unor meciuri bune contra Angliei, el nu a reuşit să înscrie nici un gol şi publicul bucureştean, care i-ar fi dorit în echipă pe Dudu Georgescu, Marcel Răducanu sau chiar Mircea Sandu nu l-a iertat.

Răutatea publicului l-a făcut pe Cămătaru să ia hotărârea de a renunţa la naţională… la doar 22 de ani. Cel care l-a ajutat a fost Mircea Lucescu, care l-a convins să revină. Şi răsplata n-a întârziat să apară, el reuşind să salveze o calificare ce părea compromisă cu acel gol de pe ”Rasunda” în faţa Suediei.

În paralel, Cămătaru reuşea meciuri de neuitat, împreună cu toţi coechipierii de la Craiova Maxima, punctul culminant fiind atins la Lisabona, când dupa acea semifinală pâna şi unul din cei mai violenţi oponenţi ai săi, Eugen Barbu, a publicat acel celebru articol “Mai învins, Rodioane”. Calificarea la CM 86, începuse sub auspicii favorabile, Cămătaru înscria pe ”Wembley” un gol cum englezii n-au primit multe în templul fotbalului.

Din păcate, o stupidă accidentare în campionat la un meci cu Argeşul l-a scos din naţională pentru cel mai important meci, cel cu nord irlandezii. Ratarea calificării, uzura Craiovei şi ascensiunea Stelei, l-au făcut pe Cămătaru, titular în ultimii 4 ani, să se lupte pentru post cu steliştii Piţurca şi Lăcătuş, apoi şi cu dinamovistul Răducioiu.

Marele său regret ramâne faptul că la primul mondial după 20 de ani la care România a participat, el nu a intrat pe teren nici măcar o secundă, deşi a fost selecţionat de Jenei. Venise vremea altei generaţii, mai tinere şi mai dornice de afirmare… Ar mai fi de adăugat că, în ce priveşte Mondialul din Italia, dezamăgirea este cu atât mai mare, cu cât la ultimul meci de verificare înainte de competiţie, (1-0 cu Egiptul), Cămătaru a fost titular şi a înscris unicul gol al partidei. Câtă nevoie ar fi fost de el în meciul cu masivii fundaşi irlandezi!

El s-a retras din activitatea de jucător de fotbal în anul 1993, după ce se transferase la echipe din Belgia şi Olanda din anul 1989. Cămătaru a înscris ultimul său gol ca fotbalist profesionist în finala Cupei Olandei la fotbal, jucând pentru echipa SC Heerenveen, la 20 mai 1993. Acel meci a fost câştigat însă de către echipa adversă, Ajax Amsterdam.

Gol Cămătau, Anglia-România(1985)

Si altceva!

Noua rubrica care va aparea sub titulatura “au fost odata…si inca sunt!” va aduce in atentia vizitatorilor blogului si altceva in afara de subiectele cotidiene din fotbalul romanesc si cel international, cum ar fi foste mari personalitati din lumea fotbalului si nu numai. Sunt atatia oameni in Roamnia care la un moment dat au reprezentat ceva pentru noi si cel mai important, au lasat ceva in urma lor!

P.S. Orice sugestie imi va fi de mare ajutor!