Archive for noiembrie 2007

h1

POVESTEA FOTBALULUI ROMÂNESC

noiembrie 26, 2007

“A fost odată când a fost, că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti. Noi nu suntem de pe când poveştile, ci suntem mai dincoace cu vreo două-trei zile”, pe când Becali nu-şi mai încăpea în piele de trufie şi Mitică dădea în cărţi să afle dacă şi după moarte va primi ordonanţă să conducă LPF sau măcar să bântuie pe holurile instituţiei.

Într-o zi bătrânul Johansson, săturându-se să tot asculte poveşti nemuritoare despre fotbalul românesc, se hotarî să străbată mări si ţări pentru a se convinge singur de toate cele auzite. Se temea că nu va ajunge în România, însa pe măsură ce înainta parcă toţi şi toate îl făceau să simtă apropierea tăramului carpatin.

Ajunse la vamă la Nădlac unde aşteptă 5 ore( nu ştia că la noi graba cost dublu), apoi se îndreptă spre Timişoara. Auzise că echipa oraşului, sau mai bine zis patronul, un anume domn Iancu, au aspiraţii mari. Ştia că investeşte foarte mult în echipă, în fiecare an şi aşteaptă rezultate fantastice într-un timp foarte scurt, dacă se poate să apară ca ciupercile după ploaie. La fiecare pauză competiţională când vede că echipa nu merge aşa cum trebuie, domnul Iancu tună şi fulgeră mai ceva ca Zeus şi schimbă jumătate de echipă şi conducere. Adevăru’ că unde nu e cap vai de picioare! După câteva zile de popas în Timişoara convingându-se de adevărul povestirii, vizitatorul nostru işi continuă călătoria!

Se opri la Craiova unde auzise de perla oltenească cu ochelari şi de echipa condusă de acesta. Nu-i venea să creadă că magnifica “Craiova Maxima” ajunsese să aspire doar la titlu. Şi nu asta ar fi fost marea problemă, însă alb-albaştrii d-abia se luptau să scape de divizia fantastic de plictisitoare. Numai Mititelu, cunoscut pentru ochii săi prea mari şi negri şi pentru optimismul său spera la o clasare în primele locuri în campionat! Speranţa moare ultima, însa ar fi preferabil să nu murim noi înaintea ei! Văzând că şi aici tot ce ştia s-a confirmat musafirul nostru porni spre Bucureşti! Era sigur că mai rău de atât nu se poate, mai ales că mergea şi în capitala ţarii. Însă nici nu ştia ce-l aşteaptă!

Poposi în Giuleşti să-l întâlnească pe “darnicul” patron al echipei, însa îl găsi pe acesta într-o discuţie cu unul dintre jucători.
-Am dat 10 goluri în ultimele 6 etape şi sunt la echipă de atâta timp. Nu mi-aţi mai mărit salariul de 2 ani şi nici primele nu mi le-aţi dat. Ce aveţi cu mine? Cu ce am greşit?

-Tu? Cu nimic! Din contră, joci foarte bine şi sunt mulţumit de tine…

-Şi atunci?

-Ăsta e şi motivul, cu cât o să joci mai bine şi mai mult, cu atât vei primi şi mai mulţi bani atunci când voi considera eu de cuviinţa( când o face părul mere si răchita micşunele). Ştii cât de darnic sunt! Niciodată nu v-am lăsat cu primele (ne)achitate!

Plecă uimit din Giuleşti fară să mai vorbească cu Domnul Unghie-în-Gât şi se îndreptă spre Ştefan cel Mare. Se gândea că va găsi un club şi o conducere după numele şi asemănarea “protectorului”. Ştia doar că sunt 9 acţionari care se înţeleg ca fraţii, iar împreună cu echipa formează o adevărată familie. Însă şi de această dată aşteptările i-au fost înşelate. Familia pe care şi-o imaginase el nu era decât una bătută de soartă sau… de dans. Fiecare dansa după cum ştia, iar lupta pe ring era una acerbă pentru că oricât ai încerca nu poţi să împaci şi dansul latino şi pe cel românesc. Aşa că se hotarî să plece în Ghencea.

Despre Steaua auzise numai şi numai lucruri bune. Salvase de atâtea ori reputaţia României încât se aştepta să ajungă în raiul fotbalului românesc. De nimerit, a nimerit bine, însă în raiul prostiei. Se pare că nimeni nu-I vorbise despre un lucru esenţial, fotbalul mioritic este caracterizat de o mare calitate, prostia. Aştepta cu nerăbdare să se întâlnească cu cel mai “războinic” patron de club, Merinosul Atomic, personaj despre care auzise atâtea lucruri. Fusese păcălit de sfătuitorul său cel mai apropiat, mai ceva ca ursu’ de vulpe. Se crede stăpânul tuturor, un fel de Dumnezeu al românilor şi apare în faţa “prostimii” ori de câte ori are chef. Întâlnirea nu a mai avut loc deoarece personajul pitoresc din Carpaţi era mult prea preocupat cu vizitele la Muntele Athos şi cu noua funcţie, cea de conducator neautorizat al oştirii.

Văzând că nici de această dată nu s-a înşelat, bătrânul Johansson plecă dezamăgit din România. Ar fi vrut să rămână cu alte amintiri mult mai plăcute, însă şi-a ales o destinaţie greşită. Poate la următoarea vizită vom reuşi să-l impresionăm, însă, pentru asta va trebui să vină atunci când vom găzdui un turneu final, adică….

h1

23… de regrete!

noiembrie 24, 2007

Peste 20 de luni ne vom bucura de noul stadion naţional ”National Arena”, iar în 2011 vom fi martorii finalei Cupei UEFA. Cel puţin aşa ne promit şefii fotbalului românesc. Păcat că nu prea îi mai crede nimeni, de fapt nici ei nu mai cred ce spun.
Până la finalizarea( de fapt până la începerea) marelui proiect, a trebuit să ne luăm rămas-bun şi să-i aducem un omagiu vechiului ”23 August”. Asta nu ar fi fost deloc o problemă dacă nu am fi tratat subiectul ca o adevărată dramă naţională. S-a consumat atâta cerneală pe seama acestui ”mare eveniment”. S-au făcut statistici despre rezultatele naţionalei si ale echipelor de club( trebuiau să mai calculeze procentul de noroc), s-au rememorat toate meciurile care s-au au avut loc pe acest stadion, s-au făcut declaraţii peste declaraţii. Mai rămânea să se aducă coroane de flori la intrare şi la cele două porţi sau mai bine să fie transformat în loc de pelerinaj pentru o perioadă. Ar mai trebui să primească şi o decoraţie!
Despre viitorul stadion doar s-a amintit de câteva ori, însă nu i s-a acordat atenţia pe care o merită nu asemenea proiect! Însă ”prietenii ştiu de ce!”

h1

MIODRAG BELODEDICI

noiembrie 15, 2007

200px-belodedici.gif Miodrag Belodedici s-a născut pe 20 mai 1964, în localitatea Socol, judeţul Caraş-Severin. Şi-a început cariera de jucător în anul 1978 la Asociaţia Sportivă Minerul Moldova-Nouă sub îndrumarea lui Olimp Mateescu. În anul 1981 este convocat la echipa naţională de juniori şi este transferat în Bucureşti, la Luceafărul. Un an mai târziu, Ion Alecsandrescu îl transferă pe tânărul libero la Steaua, echipă pentru care debutează pe data de 5 martie 1983, în meciul Steaua-Poli Iaşi, 1-0. Încă de la început, Belodedici s-a impus fără probleme în echipa roş-albastră unde a făcut cuplu cu Sameş şi ulterior cu Bumbescu. Debutul la naţională şi l-a făcut în 1984, sub comanda lui Mircea Lucescu, însă nu a reuşit să-l clintească de pe post pe Costică Ştefănescu. Cine ştie, poate că prezenţa sa în centrul apărării ne-ar fi dus pentru a doua oară în Mexic… Pentru calificarea la Euro ’88, Belo avea să fie titular incontestabil.

În paralel, cu echipa de club, Belodedici ”cucereşte Everestul”, făcând parte din singura echipă românească care a cucerit Cupa Campionilor Europeni. Şi dacă în finala Cupei Intercontientale cu River Plate nu i-ar fi anulat un gol perfect valabil, Belo ar fi trebuit să primească o maşină ”Toyota” îmânată drept premiu celui mai bun jucător al competiţiei.

În iarna lui 1988, Miodrag Belodedici ia decizia de a pleca Read the rest of this entry ?

h1

Daca fotbal nu jucaţi/Voi din Ghencea sa plecaţi !

noiembrie 13, 2007

„Dacǎ fotbal nu jucaţi/Voi din Ghencea sǎ plecaţi !”

 Aceasta este cunoscuta scandare a suporterilor roş-albaştrii nemulţumiţi de jocul echipei favorite.

 

Ce jucãtori ar mai trebui sǎ rǎmânǎ în Ghencea?? 

h1

EMERICH DEMBROVSCHI

noiembrie 4, 2007

Emerich Dembrovschi s-a născut pe 6 octombrie 1945, în localitatea Câmpulung la Tisa-Maramureş. Primii paşi în fotbal i-a făcut în comuna natală. În anul 1962 trece la Forestierul Sighetul Marmaţiei unde activează până în 1965. Joacă un an, 1965-1966, la Victoria Roman de unde trece la Dinamo Bacău în 1967. Jucător dotat cu o înaltă tehnicitate şi un dezvoltat simţ tactic, a îndeplinit cu success rolul de coordonator atât la formaţia sa de club, cât şi în cea reprezentativă în cadrul căreia a evoluat de 27 de ori.

A fost component al echipei naţionale participantă la C.M. 1970, fiind declarat cel mai mai bun jucător român. A facut parte din grupul celor 16 jucători propuşi să li se ridice statuie în faţa stadionului “Azteca” din Mexic. În anul 1972 a reuşit o frumoasă performanţă alături de colegii săi din reprezentativa României reuşind să se califice în sferturile de finală ale Cupei Europei.

La 29 de ani, în toamna lui 1974, Emerich Dembrovschi devine jucătorul Politehnicii Timişoara. În 1978 a fost la un pas de câştigarea campionatului alături de echipa timişoreană, iar în 1980 a caştigat pentru a doua oară Cupa României. A jucat 386 de partide in Divizia A, marcând 108 goluri.

După retragerea din activitatea de jucător(1981), Dembrovschi s-a dedicat carierei de antrenor, fiind cel care a reuşit să promoveze in Divizia A pe Politehnica Timişoara în 1984.

 

Cea mai frumoasa victorie a lui “Dembo”

Ovidiu Forai, Ziua de Vest  

 

 

„Am jucat în multe meciuri cu Dinamo. I-am învins, am mai şi pierdut, dar îmi amintesc că toate aceste jocuri au fost foarte disputate. Probabil că cea mai frumoasă victorie a fost un 3-1, în ediţia 1976- 77, când eram antrenaţi de Costică Rădulescu, Dumnezeu să-l ierte”, povesteşte Emeric Dembrovschi, unul dintre simbolurile fotbalistice ale Timişoarei. „Extrema noastră stângă, Cotec, a băut toate cafelele de pe masă în vestiar, înainte de joc. I-am spus, „tu eşti nebun, ce faci?!”. Când a intrat pe teren, parcă era drogat, a confundat porţile şi a luat-o la goană spre poarta noastră, în loc de a dinamoviştilor. Culmea e că şi-a revenit şi, până la final, a dat două goluri, din pasele mele”. Interesant este că, înainte de a veni la Poli, în 1974, „Dembo” a jucat la É Dinamo Bacău, echipă care aparţinea tot de Ministerul de Interne al vremii. „Sigur că m-au chemat de multe ori la Dinamo. Au încercat să mă şi forţeze, pentru că eram cadru militar, dar tot nu m-am dus. Şi ştiţi de ce? Pentru că mă simţeam bine la Bacău. Aici, după ce caştigam un meci, mă duceau acasă cu cinci motociclete. Eram foarte iubit. După ce m-am întors de la Campionatul Mondial din Mexic  a fost defilare în oraş cu poza mea, de parcă aş fi fost Ceauşescu. De ce să plec? La Dinamo, m-aş fi întâlnit cu Radu Nunweiller, cu Dinu, cu Lucescu. Mă vedeam cu ei la echipa naţională şi îmi era de ajuns”, spune, cu umor, fostul internaţional. „Ce-i drept, am fi fost prea mulţi tari, pe când la Bacău eram singur. Acum, când mă gândesc, poate că am făcut o greşeală, dar nu-mi plăcea deloc agitaţia din Bucureşti”.

 

 

h1

RODION GORUN CAMATARU

noiembrie 3, 2007

Rodion Gorun Cămătaru s-a născut la data de 22 iunie 1958 în oraşul Strehaia şi a debutat ca jucător de fotbal în Divizia A la echipa Universitatea Craiova la 10 noiembrie 1974 în meciul Universitatea Craiova – CFR Cluj-Napoca 1-1. A evoluat ca fotbalist timp de 12 sezoane la Universitatea, câştigând două titluri de campion al României în sezoanele 1979-1980 şi 1980-1981 şi patru Cupe ale României (1977, 1978, 1981, 1983). În anul 1986 s-a transferat la Dinamo Bucureşti, devenind golgheter al Diviziei A.

În anul 1987, Rodion Cămătaru a câştigat trofeul Gheata de Aur a Europei, marcând în acel sezon 44 de goluri pentru Dinamo, într-un număr de 33 de meciuri jucate. Această reuşită de excepţie a provocat multe comentarii şi controverse, deoarece Cămătaru marcase 18 goluri în ultimile şase etape de campionat.

„M-am bătut atunci cu austriacul Toni Polster. El a dat 39 de goluri, eu 44. Se poate să fi fost directivă de partid, dar să ştiţi că nimeni nu s-a dat la o parte ca eu să dau gol. Nu m-am rugat de adversari să mă lase. Cine poate şti cum o fi ajuns şi austriacul la 39 de reuşite? Ţin minte că Polster a refuzat să vină la festivitatea de la Monte Carlo, dar acolo mie nu mi s-a reproşat nimic.”

(Rodion Cămătaru)

Rodion Cămătaru a disputat 422 de meciuri pentru echipele de club, din care 377 în Divizia A, 29 la Charleroi şi 16 la Heerenveen, marcând un număr de 198 goluri în Divizia A, în 15 sezoane. A jucat un număr de 47 de meciuri în cupele europene cu Universitatea Craiova şi Dinamo Bucureşti, marcând de şapte ori. Ultimul meci în Divizia A a avut loc la 14 iunie 1989 Dinamo Bucureşti – FC Bihor Oradea 5-1.

Cămătaru a jucat 75 de meciuri la echipa naţională a României, pentru care a înscris u 22 de goluri. El a făcut parte din lotul echipei de fotbal a României la turneele finale de la Campionatul European de Fotbal din 1984 şi apoi de la Campionatul Mondial de Fotbal din 1990.

În iarna lui 1978, după ratarea calificării la mondial şi un început ezitant în preliminariile lui Euro 80, în compania aceloraşi echipe ale Spaniei si Yugoslaviei, antrenorii au căutat soluţii noi pentru echipă. Astfel au apărut în componenţa naţionalei Cămătaru, Augustin, Stan, Fl.Grigore sau Voicilă.

Cămătaru, un tânar de nici 20 de ani, reprezenta ceva inedit ca vârf. Nu avea nici tehnica Mopsului, nici detenta lui Dudu şi nici forţa lui Nelu Oblemenco pe care-l înlocuise la Craiova. Totuşi, ochiul format al lui Ştefan Covaci intuise filonul de aur ascuns adânc sub aparenţa lipsei de tehnică şi a unei lentori relative.

Ratarea calificării la Euro şi venirea ca antrenor a lui Valentin Stănescu, omul care calificase prima dată pe Craiova în turul trei a Cupei UEFA, l-au făcut pe Rodion Cămătaru titular în preliminariile CM 82. Totuşi, în ciuda unor meciuri bune contra Angliei, el nu a reuşit să înscrie nici un gol şi publicul bucureştean, care i-ar fi dorit în echipă pe Dudu Georgescu, Marcel Răducanu sau chiar Mircea Sandu nu l-a iertat.

Răutatea publicului l-a făcut pe Cămătaru să ia hotărârea de a renunţa la naţională… la doar 22 de ani. Cel care l-a ajutat a fost Mircea Lucescu, care l-a convins să revină. Şi răsplata n-a întârziat să apară, el reuşind să salveze o calificare ce părea compromisă cu acel gol de pe ”Rasunda” în faţa Suediei.

În paralel, Cămătaru reuşea meciuri de neuitat, împreună cu toţi coechipierii de la Craiova Maxima, punctul culminant fiind atins la Lisabona, când dupa acea semifinală pâna şi unul din cei mai violenţi oponenţi ai săi, Eugen Barbu, a publicat acel celebru articol „Mai învins, Rodioane”. Calificarea la CM 86, începuse sub auspicii favorabile, Cămătaru înscria pe ”Wembley” un gol cum englezii n-au primit multe în templul fotbalului.

Din păcate, o stupidă accidentare în campionat la un meci cu Argeşul l-a scos din naţională pentru cel mai important meci, cel cu nord irlandezii. Ratarea calificării, uzura Craiovei şi ascensiunea Stelei, l-au făcut pe Cămătaru, titular în ultimii 4 ani, să se lupte pentru post cu steliştii Piţurca şi Lăcătuş, apoi şi cu dinamovistul Răducioiu.

Marele său regret ramâne faptul că la primul mondial după 20 de ani la care România a participat, el nu a intrat pe teren nici măcar o secundă, deşi a fost selecţionat de Jenei. Venise vremea altei generaţii, mai tinere şi mai dornice de afirmare… Ar mai fi de adăugat că, în ce priveşte Mondialul din Italia, dezamăgirea este cu atât mai mare, cu cât la ultimul meci de verificare înainte de competiţie, (1-0 cu Egiptul), Cămătaru a fost titular şi a înscris unicul gol al partidei. Câtă nevoie ar fi fost de el în meciul cu masivii fundaşi irlandezi!

El s-a retras din activitatea de jucător de fotbal în anul 1993, după ce se transferase la echipe din Belgia şi Olanda din anul 1989. Cămătaru a înscris ultimul său gol ca fotbalist profesionist în finala Cupei Olandei la fotbal, jucând pentru echipa SC Heerenveen, la 20 mai 1993. Acel meci a fost câştigat însă de către echipa adversă, Ajax Amsterdam.

Gol Cămătau, Anglia-România(1985)

h1

Si altceva!

noiembrie 3, 2007

Noua rubrica care va aparea sub titulatura „au fost odata…si inca sunt!” va aduce in atentia vizitatorilor blogului si altceva in afara de subiectele cotidiene din fotbalul romanesc si cel international, cum ar fi foste mari personalitati din lumea fotbalului si nu numai. Sunt atatia oameni in Roamnia care la un moment dat au reprezentat ceva pentru noi si cel mai important, au lasat ceva in urma lor!

P.S. Orice sugestie imi va fi de mare ajutor!