Noi şi EI

Noi am condus cu 2-0, ei au fost conduşi cu 2-0. Noi am câştigat un punct, ei au pierdut 3. Noi am atacat 30 de minute, ei – cel puţin 60.

După o jumătate de oră în care chiar am jucat fotbal, fapt întărit şi de scorul afişat pe tabelă la acel moment, ne-am arătat încă o dată limitele sau chiar lipsa, de mentalitate, de valoare, de antrenor, de tactică (şi de orice mai vreţi). Convinşi că vom reuşi să menţinem avantajul, ne-am ghidat pentru a nu ştiu câta oară după propriile legi ale fotbalului, schimbând sistemul de joc din 4-3-2-1 în 10-0-0-0. Era de aşteptat ca apărarea să funcţioneze perfect, şi aşa a fost. A funcţionat mai perfect ca niciodată şi astfel a trebuit să ne mulţumim încă o dată doar cu un egal şi cu performanţa de a rămâne în propriul careu până la finalul partidei.

În timp ce noi ne chinuiam să mai rămânem măcar cu un punct, ei, adică ruşii, (da, aia pe care i-am învins odată cu 3-0 şi care între timp au jucat o semifinală la Euro), nu s-au mulţumit să fie consideraţi o victimă sigură pentru nemţi. Când ne credeam cu sacii-n căruţă, ei d-abia începuseră să alerge după ea. Trebuiau să înscrie cel puţin de 2 ori. Până la urmă au făcut-o doar o singură dată. Însă acest aspect a contat mai puţin. Cu 10 atacanţi pe teren, cu un antrenor care nu a mizat doar pe noroc, au făcut şah de mai multe ori apărarea nemţilor, reuşind să le oprească şi tentativele de contraatac.

N-au renunţat nicio clipă să spere că pot întoarce soarta partidei în favoarea lor. Şi noi am făcut la fel, însă ei au şi arătat, prin joc şi mentalitate.

Să vă mai spun că în minutul 90, ei încă erau în atac?