Archive for the ‘fara fotbal’ Category

h1

Adevăraţii învingători!

noiembrie 24, 2009

Într-o sală primitoare, un  grup de copii se antrenează cu sârguinţă şi plăcere. Probabil sunt cei mai medaliaţi sportivi români şi totuşi, sunt aproape necunoscuţi.

Practică un sport ridicat la nivel de artă, gimnastica aerobică, sport care îmbină armonios graţia dansului cu precizia gimnasticii artistice.

Nu apar în ziare, nu sunt prezenţi la televizor, dar pot fi consideraţi adevăraţi ambasadori ai sportului românesc. Oferă medalii şi satisfacţii fără să „ceară” nimic, nici măcar respectul pe care ar avea tot dreptul să-l primească.

Sunt o gaşcă unită, formată din persoane vesele, dornice să-şi depăşească limitele, să se afirme până la capăt. Sunt campionii europeni şi mondiali la gimnastică aerobică.

****

Între 20-22 noiembrie 2009, s-a desfăşurat Campionatul European de Gimnastică Aerobică (seniori şi juniori). Reprezentanţii României s-au întors de la această competiţie cu 13 medalii din care 6 titluri europene (din 10 posibile).

SENIORI:

AUR:

1)grup-Tudorel Mavrodineanu, Mircea Zamfir, Mircea Brînzea, Tolan Primore, Florin Nebunu, Ferdinand Răileanu;

Read the rest of this entry ?

h1

PODIUM pentru EVA

decembrie 18, 2008

9751Eva Tofalvi a reuşit cea mai bună performanţă a carierei,  în cadrul Cupei Mondiale de Biathlon.

După clasările în Top 10, de acum 2 săptămâni de la Oestersund, românca a urcat pe podium, pe poziţia secundă, la Hochfilzen în proba de individual 15 km. Acesta este cel mai bun rezultat al unei sportive din România, în cadrul Cupei Mondiale.

Eva nu a ratat nicio ţintă în poligon, fapt ce i-a permis să se claseze în primele 3 biathloniste, fiind întrecută doar de rusoaica Albina Akhatova. Pe poziţia a treia a încheiat o compatrioată a învingătoarei, Svetlana Slepsova!

În spatele harghitencei au rămas multe nume importante ale biathlonului, ca nemţoaicele Magdalena Neuner, Martina Beck, Kathrin Hitzer, Andrea Henkel, suedeza Anna Carin Olofsson sau frantuzoaica Sandrine Bailly.

Dintre cele 109 participante, doar 4 dintre acestea (Eva Tofalvi, Albina Akhatova, Katja Haller, din Italia şi Paulina Bobak, din Polonia) au reuşit să iasă din poligon fără ratare.

Pentru această performanţă, Eva va primi 54 de puncte!

UPDATE: Eva Tofalvi a fost declarată câştigătoarea etapei de la Hochfilzen, după ce rusoaica Albina Akhatova, ocupanta primei poziţii, a fost depistată pozitiv la un control antidoping, fiind exclusă din competiţie!

h1

Început excepţional…

decembrie 6, 2008

…sau 2 intrări în TOP 10, în cadrul primelor etape de Cupă Mondială la Biathlon

eva1S-a aventurat într-un sport prea puţin cunoscut în România, aproape deloc mediatizat şi fără baze de antrenament potrivite pentru competiţii de înalt nivel. A pornit doar cu dorinţa de a demonstra că este capabilă de rezultate foarte bune într-o lume a biathlonului dominată de nemţoaice şi rusoaice.

An după an, cursă după cursă a început să se apropie de cele care păreau de neînvins, realizând că bariera dintre favorite şi altele nu este chiar de netrecut. Scriam acum 10 luni despre o performanţă deosebită a Evei Tofalvi, locul 8 în proba de urmărire de la Antholz, performanţă ce a reprezentat începutul unei noi etape din carierea biathlonistei românce.

Pentru unii poate ca a fost doar o simplă întâmplare. Însă Eva a continuat să schieze, a trecut peste toate greutăţile, Read the rest of this entry ?

h1

Mesaj pentru voi!

noiembrie 29, 2008

100_10381„Le mulţumesc tuturor celor care s-au interesat şi încă se interesează de situaţia mea şi îmi sunt alături.

Momentan sunt la recuperare în Olanda timp de o lună şi sper să mă refac cât de cât. Nu este ca în Austria, dar…. Tratamentul din Austria, ca şi cel din Olanda au fost posibile datorită Fundaţiei Mobexpert, dar şi datorită vouă, celor care m-aţi susţinut mereu. Mă bucur că sunt atâtea persoane care îmi sunt alături. Sprijinul lor înseamnă foarte mult.

Mulţumesc lui Dumnezeu pentru că sunt mult mai bine decât anul trecut şi sper că de anul viitor voi reîncepe patinajul viteză, deoarece asta îmi doresc cel mai mult.

Pentru acest lucru mai am nevoie de multe ore de recuperare. Le mulţumesc, de asemenea, echipei ”Dansez pentru tine”, Fundaţiei Vodafone şi Fundaţiei Agape care au făcut posibilă strângerea unei sume importante de bani.

Pentru a putea să revin pe gheaţă, locul care-mi lipseşte cel mai mult, mai am nevoie de încă 5800 euro, suma necesară pentru a pleca în Austria. Sper că voi reuşi să-i strâng curând!

Vă mulţumesc!”

Oana Opincariu Read the rest of this entry ?

h1

Succes dublu

octombrie 27, 2008

Ana Maria şi Adriana Tămîrjan s-au născut pe 8 mai 1991, la Constanţa. Au început gimnastica la vârsta de 4 ani, la Club Sportiv Petrolul Ploieşti, sub îndrumarea Gabrielei Eftimie, a Doinei Olaru şi a Gabrielei Rădulescu. La 12 ani, au devenit componente ale lotului naţional de junioare, la Oneşti. În 2007, au fost selecţionate în lotul naţional de senioare. Din aprilie 2008, din cauza unor probleme medicale la coloana vertebrală, Adriana a fost nevoită să renunţe definitiv la practicarea acestui sport. Ana Maria este campioană europeană cu echipa, la CE 2008 şi medaliată cu bronz la sol, la CE 2008 şi cu echipa, la JO 2008.

Când lupţi şi pentru o persoană dragă, depăşeşti orice limită pentru a-ţi atinge ţelurile.

La patru ani au păşit pentru prima dată în sala de gimnastică cu dorinţa de a-i călca pe urme Nadiei Comăneci. Au fost nedespărţite până în ziua când au ajuns la o răscruce. De aici fiecare a fost nevoită să pornească pe propriul drum.

Prima competiţie majoră de la senioare, primele succese – aur continental cu echipa, o medalie de bronz la sol – şi speranţe pentru o evoluţie cât mai bună la Beijing, speranţe ce au fost concretizate prin menţinerea pe podiumul olimpic. Însă toate acestea au fost umbrite de vestea că, din cauza unor probleme de sănătate şi a riscului la care s-ar fi expus dacă ar fi continuat, din ”cele două” doar una va mai putea să-şi îndeplinească visul.

Obligate să se despartă după 12 ani, Adriana nu a încetat niciodată să-şi susţină sora geamănă, în timp ce Ana Maria şi-a asumat încă o responsabilitate, aceea de a munci de două ori mai mult: ”Trebuie să fiu tare şi să lupt pentru amândouă. Trebuie să obţin rezultate cât mai bune ca să o ajut şi pe sora mea, şi să o fac mândră de mine.”

Cu o lună înaintea Jocurilor Olimpice, accidentările şi durerile insuportabile au împiedicat-o să se pregătească la nivelul maxim. Medicii din ţară nu au reuşit să-i dea un diagnostic concret. Prezenţa ei în China era pusă sub semnul întrebării. Însă nici de această dată nu a renunţat deoarece ştia că trebuie să se ţină de promisiune. Ana Maria a concurat, Read the rest of this entry ?

h1

„Road to Beijing”

octombrie 10, 2008

Deşi Jocurile Olimpice s-au încheiat acum 2 luni, consider că acest post este şi va fi, de actualitate.

Un reportaj dedicat, în mod special, celor care ştiu să privească şi în spatele aparenţelor, realizat în interiorul „fabricii de gimnaste”.

Read the rest of this entry ?

h1

Prea puţine cuvinte

septembrie 16, 2008

PROLOG

Sunt adolescenţi. Ar putea să stea pe mess, să meargă în cluburi sau să se uite la televizor toată ziua. Dar nu o fac. Şi-au dedicat viaţa sportului şi nu regretă decizia luată. Zi de zi, aceleaşi lucruri, antrenament, şcoală şi iar antrenament. Asta dacă nu sunt plecaţi în cantonament. Ai putea spune că nu au parte de o copilărie prea uşoară, dar când îi întâlneşti, orice gând de acest fel îţi este alungat. De cine? De acea sclipire pe care o au doar persoanele cu adevărat pasionate de ceea ce fac.

Practică un sport aproape inexistent în România, patinajul viteză, dar participă şi la concursuri pe role. Se antrenează în condiţii greu de imaginat, participă la campionate naţionale doar dacă iarna este destul de frig ca să se formeze gheaţa pentru că în ţară încă nu există un spaţiu special amenajat. Oamenii aruncă cu pietre pe pistă să vadă dacă ştiu ”să cadă”. Pentru ei toate acestea au rămas demult în urmă, sunt doar lucruri obişnuite. Merg mai departe, îşi continuă munca cu seriozitate şi cu speranţa că într-o zi cineva îşi va întoarce privirea spre ei.

Nu cer nimic deoarece ştiu că nu vor primi. Sunt mulţumiţi că Dumnezeu i-a ferit de accidentări grave şi astfel îşi pot urma visul… un vis a cărui îndeplinire este îngreunată de povara de a fi sportiv în România (cu anumite excepţii).

Sufocaţi de atâtea promisiuni, ei oferă doar satisfacţii, acelea de a obţine în fiecare an rezultate foarte bune atât în ţară, cât şi în străinătate. Sunt campioni naţionali, europeni, medaliaţi la concursuri internaţionale şi chiar la Campionate Mondiale, deocamdată doar la juniori. Amăgiţi cu iluzii, rămân doar cu deziluziile.

I-AM ÎNTÂLNIT…

…într-o seară. I-am aşteptat punându-mi tot felul de întrebări. Cum să mă comport? Ce să le zic? Dacă nu reuşesc să mă integrez în grupul lor? Dacă nu o să aibă încredere în mine?

Au sosit pe rând. S-au apropiat trei fete de masa la care stăteam. Mi-au atras atenţia rănile de pe faţa unei (erau de la un antrenament) şi o frântură din discuţia lor ”încă o săptămână şi plecăm în Germania”. Nu păreau chiar încântate. Mai târziu am aflat şi de ce. Am făcut cunoştinţă cu ele. Erau trei dintre sportive. Spre surprinderea mea, m-au primit cu o mare bucurie. Ştiau de mine de la prietena lor. A apărut şi sărbătorita, adică Oana Opincariu. A împlinit 19 ani. Era tristă că şi-a serbat majoratul în spital, dar în acelaşi timp îi mulţumea lui Dumnezeu deoarece acum era alături de cei dragi. Ne-am împrietenit din primele momente. Toate grijile mele au fost îndepărtate de atmosfera plăcută din jur. Am stat trei ore de vorbă, timp în care curiozitatea mea a fost hrănită la maxim. Mi-au răspuns la toate întrebările, fără nici un fel de probleme. Între timp a mai apărut încă un coleg.

Am aflat lucruri îngrozitoare despre maniera în care sunt trataţi de Federaţie, despre semnificaţia cuvântului antrenament şi despre cazul Oanei. Am decis să mă opresc. Era dureros pentru ei să-şi amintească de toate acestea într-o asemenea zi.

Am glumit tot timpul, am râs şi ne-am distrat pe seama celorlalţi. Trebuia să fi orb ca să nu observi cât de uniţi sunt.

Timpul a trecut repede. A doua zi începea şcoala. Aveau şi antrenamente. Aşa că ne-am despărţit. Le-am urat succes şi le-am promis că ne vom mai întâlni…

ANTRENAMENTE ÎN STIL CARACTERISTIC

… şi aşa a fost. Am reuşit să ajung la un antrenament. Fusesem avertizată încă de la început că nu voi avea parte de imagini prea plăcute. Am ajuns la 8 în faţa patinoarului. Afară era o vreme imposibilă. Am crezut că îi voi vedea cum patinează, dar…

Rând pe rând au apărut şi sportivii. Erau mai mulţi. Cel mai mic are 12 ani şi Read the rest of this entry ?

h1

Cine sunt „ciudaţii”?

septembrie 8, 2008

Izolaţi într-un colţ de umbră, poate chiar uitaţi de semenii lor, ei işi urmează drumul lor. De fapt nu aşteaptă nimic din partea celorlalţi. Sunt conştienţi că sunt diferiţi şi că nu reprezintă un punct de interes pentru cei normali. Nu pot concura într-o lume orbită de invidie, bani şi prejudecăţi.

Ai putea spune că Dumnezeu i-a condamnat „dăruindu-le” o povară mult prea grea pentru o societate în care eşti considerat un nimeni dacă după urma ta nu se îmbogăţesc şi alţii, mai ales în sport. Doar atunci eşti băgat în seama. Însă pentru ei poate e mai bine aşa.

Cu o voinţă de fier şi o ambiţie extraordinară, ei se antrenează zi de zi fără a lăsa să se vadă suferinţa din sufletele lor.  Au avut pus încă de la început un pariu cu viaţa, pe care mulţi dintre noi nici măcar nu l-ar accepta, dar ei au făcut-o… pentru simplul motiv că sunt atlfel. Sunt în scaune cu rotile, Read the rest of this entry ?

h1

Când totul pare imposibil…

mai 22, 2008

Se spune că fericirea nu se cumpără, dar sunt şi momente în care banii valorează cât o nouă viaţă.

S-a născut pentru prima dată acum 18 ani, iar acum un an Dumnezeu i-a dăruit o a doua şansă pentru că a meritat-o. A trecut peste toate obstacolele, a luptat chiar şi atunci când totul părea pierdut, a sperat şi a reuşit. A renăscut din propriile suferinţe.

O zi normală, antrenamentul obişnuit… nimic nu anunţa tragedia ce urma să se petreacă. Mergea cu bicicleta alături de colegii săi, aproape că mai pusese o cărămidă la baza piramidei succesului. Se întorcea de la antrenament când toţi anii de muncă, toate visele sale s-au năruit într-o clipă. Piramida succesului s-a dărâmat într-o secundă fără nicio remuşcare, fără nicio urmă de tristeţe într-o groapă imensă, aceeaşi groapă pentru care timpul s-a oprit câteva săptămâni.

”Ştiu că mergeam cu bicicleta în timpul antrenamentului, alături de colegii mei Cristina şi Cristi, când, deodată, mi-a apărut în faţă o groapă imensă pe care am încercat să o evit, dar nu am putut. Cu toţii cunoşteam existenţa acelei gropi (…). Am uitat de ea, am încercat să frânez, însă am căzut, iar din acel moment nu mai ştiu nimic din ce s-a întâmplat. Am înţeles că imediat după accidentul meu au fost astupate toate gropile din acea zonă.” (fapt confirmat!!!)

De atunci timpul s-a oprit, parcă indiferent de consecinţele situaţiei. Drumul până la spital a fost un calvar (”mă vedeam în oglindă, plină de sânge pe faţă şi, speriată, credeam că voi muri”). Dar ceea ce a urmat întrece limitele umanului.

Sperau că odată ajunşi la instituţia pentru care viaţa e mai presus de orice, suferinţa şi durerea vor înceta să avanseze în corpul şi sufletul unei nevinovate. Dar parcă totul se împotrivea. Aştepta ca cineva să o salveze, să învârtă cheiţa norocoasă, pentru a elibera timpul. Dar nu a fost aşa. Singurul salvator a lăsat-o să lupte singură.

”Mi s-a spus că nu e medicul neurochirurg în spital. Nu e permis ca o unitate de talia celei de la Ploieşti să stea în baza unui singur medic-care e sau nu e în spital, vrea să vină sau nu de acasă-totuşi în joc e viaţa unui om.”

Până la urmă salvarea părea că va venii din partea altcuiva. Era o cursă contra cronometru, dar cine ar fi trebuit să-şi dea seama, nu a făcut-o. Minutele se scurgeau, dorinţa de a continua să lupte se pierdea printre vise. Şi nimeni nu o ajuta.

”Am fost duşi nu ştiu unde, la un medic, presupun de gardă. Nu şi-a dat silinţa cine ştie ce. Până nu i-am dat ceva… Abia atunci a trimis-o la tomografie. Dar doctorul era preocupat să ne facă educaţie pentru că fata avea un inel în buric. Ea îi tot spunea că numai aude, că începe să nu mai vadă şi plângea că, dacă închide ochii, moare.”

Se gândea dacă mai are pentru cine şi pentru ce să se zbată atâta. Indiferenţa celor din jur, celor care trebuiau să o ajute o descuraja din ce în ce mai mult. Ştia totuşi că nu e chiar singură şi că trebuie să lupte, asta dacă mai vroia să reconstruiască piramida succesului. Dar încetul cu încetul, speranţa că va reuşi se desprindea de sufletul ei provocându-i şi mai multă durere.

”Abia după ce a intrat în comă au adus o anestezistă de la Boldescu, au intubat-o şi am plecat cu salvarea la Bucureşti, unde am ajuns la 20.30. Medicii de-acolo s-au îngrozit când au văzut-o. Doctorii mi-au spus că era nevoie să se intervină chirurgical în patru ore de la comiterea accidentului. Or, la Ploieşti au ţinut-o până seara.” (între 11 şi 19 a fost ţinută pacienta la Spitalul Judeţean din Ploieşti)

Se părea că cedase. Nici măcar spiritul ei de învingătoare nu mai suporta durerea şi suferinţa. Însă, pe cei puternici, Dumnezeu nu-i uită niciodată. Miracolul aşteptat atâta vreme s-a îndurat să se producă. Cheiţa câştigătoare a fost întoarsă în clanţa timpului. Câte o rază de lumină apărea după uşa deschisă. Reuşise să pună prima cărămidă la piramida supravieţuirii. Acum trebuia să găsească puterea şi sprijinul pentru a continua.

”Mi s-a spus că am stat trei săptămâni în comă, dar eu nu-i amintesc nimic.”

Văzând că a trecut peste cel mai greu obstacol, credea că totul va fi din ce în ce mai uşor de acum. Dar nu a fost aşa. Vestea că nu va mai putea Read the rest of this entry ?

h1

O mare reuşită

ianuarie 20, 2008

”Trebuie să nimeresc 20 de ţinte. Astăzi sigur va fi o zi specială. Până la urmă nu am nimic de pierdut. Toate au un început. De ce n-ar începe şi al meu de astăzi? 20 de ţinte şi o deplasare cât mai bună pe schiuri… totul este posibil!!”

Cursa a început. Eva a pornit şi ea, dar asta nu a contat foarte mult. Făcea parte din categoria ”altele”. Era mereu în umbră şi nimeni nu mai credea că ea va evada din acel grup, chiar şi pentru o singură dată.

Se afla in urma favoritelor. Eva nu-şi făcea decât cursa obişnuită, sperând că de data aceasta va fi mai bine. Îşi dorea să ajungă cât mai sus, dar asta nu o împiedica să se bucure de fiecare clipă din cursă. Făcea ceea ce-i place, se simţea bine şi asta conta cel mai mult.

Trecerile prin poligon au fost un adevărat vis pentru Eva. Fiecare ţintă nimerită îi aducea un plus de încredere, o făcea mai puternică şi totodată îi dădea speranţe pentru un rezultat cât mai bun. Cu fiecare metru străbătut, imposibilul părea mai uşor de atins, oboseala nici măcar nu mai îndrăznea să-şi facă simţită prezenţa. În urma ei rămăseseră concurente care puteau să câştige fără nicio problemă cursa, însă presiunea şi statutul de favorite au acţionat într-un sens negativ. Eva a profitat de tot, realizând că aceasta poate fi ziua ei norocoasă, ziua în care (îşi) va demonstra că eticheta ”altele” nu i se potriveşte.

Şi-a croit drum printre încurajările frenetice ale nemţilor, a trecut peste toate obstacolele şi a terminat pe locul 8. A lăsat în urmă nume grele ale biatlonului mondial( ca Ana Carin Olofsson, Kati Wilhelm, Ekaterina Iourieva), însă cel mai important a demonstrat că prin perseverenţă, voinţă şi dorinţă orice este posibil, chiar şi atunci când nimeni nu-ţi acordă foarte multe şanse.