Posts Tagged ‘CS Petrolul Ploiesti’

h1

Prea puţine cuvinte

septembrie 16, 2008

PROLOG

Sunt adolescenţi. Ar putea să stea pe mess, să meargă în cluburi sau să se uite la televizor toată ziua. Dar nu o fac. Şi-au dedicat viaţa sportului şi nu regretă decizia luată. Zi de zi, aceleaşi lucruri, antrenament, şcoală şi iar antrenament. Asta dacă nu sunt plecaţi în cantonament. Ai putea spune că nu au parte de o copilărie prea uşoară, dar când îi întâlneşti, orice gând de acest fel îţi este alungat. De cine? De acea sclipire pe care o au doar persoanele cu adevărat pasionate de ceea ce fac.

Practică un sport aproape inexistent în România, patinajul viteză, dar participă şi la concursuri pe role. Se antrenează în condiţii greu de imaginat, participă la campionate naţionale doar dacă iarna este destul de frig ca să se formeze gheaţa pentru că în ţară încă nu există un spaţiu special amenajat. Oamenii aruncă cu pietre pe pistă să vadă dacă ştiu ”să cadă”. Pentru ei toate acestea au rămas demult în urmă, sunt doar lucruri obişnuite. Merg mai departe, îşi continuă munca cu seriozitate şi cu speranţa că într-o zi cineva îşi va întoarce privirea spre ei.

Nu cer nimic deoarece ştiu că nu vor primi. Sunt mulţumiţi că Dumnezeu i-a ferit de accidentări grave şi astfel îşi pot urma visul… un vis a cărui îndeplinire este îngreunată de povara de a fi sportiv în România (cu anumite excepţii).

Sufocaţi de atâtea promisiuni, ei oferă doar satisfacţii, acelea de a obţine în fiecare an rezultate foarte bune atât în ţară, cât şi în străinătate. Sunt campioni naţionali, europeni, medaliaţi la concursuri internaţionale şi chiar la Campionate Mondiale, deocamdată doar la juniori. Amăgiţi cu iluzii, rămân doar cu deziluziile.

I-AM ÎNTÂLNIT…

…într-o seară. I-am aşteptat punându-mi tot felul de întrebări. Cum să mă comport? Ce să le zic? Dacă nu reuşesc să mă integrez în grupul lor? Dacă nu o să aibă încredere în mine?

Au sosit pe rând. S-au apropiat trei fete de masa la care stăteam. Mi-au atras atenţia rănile de pe faţa unei (erau de la un antrenament) şi o frântură din discuţia lor ”încă o săptămână şi plecăm în Germania”. Nu păreau chiar încântate. Mai târziu am aflat şi de ce. Am făcut cunoştinţă cu ele. Erau trei dintre sportive. Spre surprinderea mea, m-au primit cu o mare bucurie. Ştiau de mine de la prietena lor. A apărut şi sărbătorita, adică Oana Opincariu. A împlinit 19 ani. Era tristă că şi-a serbat majoratul în spital, dar în acelaşi timp îi mulţumea lui Dumnezeu deoarece acum era alături de cei dragi. Ne-am împrietenit din primele momente. Toate grijile mele au fost îndepărtate de atmosfera plăcută din jur. Am stat trei ore de vorbă, timp în care curiozitatea mea a fost hrănită la maxim. Mi-au răspuns la toate întrebările, fără nici un fel de probleme. Între timp a mai apărut încă un coleg.

Am aflat lucruri îngrozitoare despre maniera în care sunt trataţi de Federaţie, despre semnificaţia cuvântului antrenament şi despre cazul Oanei. Am decis să mă opresc. Era dureros pentru ei să-şi amintească de toate acestea într-o asemenea zi.

Am glumit tot timpul, am râs şi ne-am distrat pe seama celorlalţi. Trebuia să fi orb ca să nu observi cât de uniţi sunt.

Timpul a trecut repede. A doua zi începea şcoala. Aveau şi antrenamente. Aşa că ne-am despărţit. Le-am urat succes şi le-am promis că ne vom mai întâlni…

ANTRENAMENTE ÎN STIL CARACTERISTIC

… şi aşa a fost. Am reuşit să ajung la un antrenament. Fusesem avertizată încă de la început că nu voi avea parte de imagini prea plăcute. Am ajuns la 8 în faţa patinoarului. Afară era o vreme imposibilă. Am crezut că îi voi vedea cum patinează, dar…

Rând pe rând au apărut şi sportivii. Erau mai mulţi. Cel mai mic are 12 ani şi Read the rest of this entry ?