Posts Tagged ‘patinaj viteza’

h1

Oana Opincariu visează la Olimpiadă!

ianuarie 12, 2011

Acum trei ani, Oana Anesia Opincariu, o sportiva in varsta de 17 ani care practica patinajul viteza, a suferit un cumplit accident in urma caruia a stat trei saptamani in coma si peste cinci luni, in spitale. In urma acestei tragedii, Oana nu a mai putut practica patinajul si a fost nevoita sa lupte pentru a redeveni un om normal.

In 2011, Oana se poate considera o invingatoare. A reusit sa treaca peste toate obstacolele, a depasit perioada dificila prin care a trecut, iar acum spera sa poata reveni si in activitatea competitionala. Citeste aici povestea ei, o poveste despre puterea de a lupta cu orice pret pentru propriul vis.

h1

Mulţumesc!

noiembrie 3, 2009

Câteodată un simplu şi  sincer „mulţumesc” poate valora mai mult decât orice cadou sau gest. Asta vrea să vă transmită şi Oana Anesia Opincariu, protagonista unei poveşti emoţionante despre  puterea de luptă, voinţă şi speranţă.

Pe 2 mai 2008, am descoperit că în spatele subiectelor fără conţinut şi a vedetelor de carton, televizorul îţî poate face favoarea de a prezenta întâmplări cu şi despre oameni care merită să fie cunoscuţi  şi apreciaţi pentru munca şi rezultatele lor.

Aşa am aflat despre Oana Anesia Opincariu, o fată de 19 ani, din Ploieşti, care practică patinajul viteză. Am descoperit o  lecţie despre sacrificiu şi pasiunea pentru sport prezentată sub forma unei drame, dramă trăită de tânăra sportivă. Avea nevoie de ajutor pentru a-şi putea îndeplinii visul Read the rest of this entry ?

h1

Mesaj pentru voi!

noiembrie 29, 2008

100_10381„Le mulţumesc tuturor celor care s-au interesat şi încă se interesează de situaţia mea şi îmi sunt alături.

Momentan sunt la recuperare în Olanda timp de o lună şi sper să mă refac cât de cât. Nu este ca în Austria, dar…. Tratamentul din Austria, ca şi cel din Olanda au fost posibile datorită Fundaţiei Mobexpert, dar şi datorită vouă, celor care m-aţi susţinut mereu. Mă bucur că sunt atâtea persoane care îmi sunt alături. Sprijinul lor înseamnă foarte mult.

Mulţumesc lui Dumnezeu pentru că sunt mult mai bine decât anul trecut şi sper că de anul viitor voi reîncepe patinajul viteză, deoarece asta îmi doresc cel mai mult.

Pentru acest lucru mai am nevoie de multe ore de recuperare. Le mulţumesc, de asemenea, echipei ”Dansez pentru tine”, Fundaţiei Vodafone şi Fundaţiei Agape care au făcut posibilă strângerea unei sume importante de bani.

Pentru a putea să revin pe gheaţă, locul care-mi lipseşte cel mai mult, mai am nevoie de încă 5800 euro, suma necesară pentru a pleca în Austria. Sper că voi reuşi să-i strâng curând!

Vă mulţumesc!”

Oana Opincariu Read the rest of this entry ?

h1

Rezultate încurajatoare

noiembrie 8, 2008

Plecaţi în Germania pentru a se putea antrena pe gheaţa, reprezentanţii României la patinaj viteză au participat în ultimele 2 săptămâni la diferite concursuri.

Primele emoţii

La cea de-a patra ediţie a Jocurilor Juniorilor, competiţie organizată în oraşul Erfurt (Germania), echipa  României a fost reprezentată de 7 concurenţi. Alături de patinatorii români au mai fost prezenţi sportivi din Germania, Olanda, Finlanda, Cehia, Kazahstan, Belarus, Ucraina şi Ungaria.

Cel mai bun rezultat l-a obţinut Marian Ion, în proba de 3000 m, unde a încheiat pe poziţia a treia (4:02.51), în urma olandezilor Arjen van der Kieft (3:55.47) şi Joep Pennarts (3:59.83). Valentin Anghel a concurat în probele de 500 m şi 1000 m, clasându-se pe poziţiile 21 (din 62 de participanţi), respectiv 12 (din 22 de participanţi), în timp ce Marius Paraschivoiu a realizat cea mai bună performanţă a carierei în cursa de 1000 m, 1:18.38, timp suficient pentru ocuparea locului 19. Acesta s-a aflat şi pe lista concurenţilor de la 500 m (poziţia 39), alături de Cristian Mustatea care a încheiat pe poziţia 25.

În concursul feminin, Cristina Radu a participat la probele de 500 m, unde s-a clasat pe locul 23, respectiv 1000 m, cursă pe care a terminat-o pe poziţia a 13-a. Deşi are numai 13 ani, Ana Maria Opincariu a concurat la aceleşi probe, reuşind să-şi îmbunătăţească recordurile personale pe ambele distanţe.

Calificaţi la Cupa Mondială

În primul week-end al lunii noiembrie, patinatorii români au participat la concursul pentru calificarea la etapele de Cupă Mondială din acest sezon, concurs ce s-a desfăşurat pe durata a două zile.

Majoritatea sportivilor au reuşit să stabilească cele mai bune performanţe ale sezonului sau chiar să  realizeze noi recorduri personale, la diferite probe. Astfel, în prima zi, Cristian Mustatea s-a impus în cursa de 1000 m, în timp ce Valentin Anghel a câştigat la 500 m, Read the rest of this entry ?

h1

Prea puţine cuvinte

septembrie 16, 2008

PROLOG

Sunt adolescenţi. Ar putea să stea pe mess, să meargă în cluburi sau să se uite la televizor toată ziua. Dar nu o fac. Şi-au dedicat viaţa sportului şi nu regretă decizia luată. Zi de zi, aceleaşi lucruri, antrenament, şcoală şi iar antrenament. Asta dacă nu sunt plecaţi în cantonament. Ai putea spune că nu au parte de o copilărie prea uşoară, dar când îi întâlneşti, orice gând de acest fel îţi este alungat. De cine? De acea sclipire pe care o au doar persoanele cu adevărat pasionate de ceea ce fac.

Practică un sport aproape inexistent în România, patinajul viteză, dar participă şi la concursuri pe role. Se antrenează în condiţii greu de imaginat, participă la campionate naţionale doar dacă iarna este destul de frig ca să se formeze gheaţa pentru că în ţară încă nu există un spaţiu special amenajat. Oamenii aruncă cu pietre pe pistă să vadă dacă ştiu ”să cadă”. Pentru ei toate acestea au rămas demult în urmă, sunt doar lucruri obişnuite. Merg mai departe, îşi continuă munca cu seriozitate şi cu speranţa că într-o zi cineva îşi va întoarce privirea spre ei.

Nu cer nimic deoarece ştiu că nu vor primi. Sunt mulţumiţi că Dumnezeu i-a ferit de accidentări grave şi astfel îşi pot urma visul… un vis a cărui îndeplinire este îngreunată de povara de a fi sportiv în România (cu anumite excepţii).

Sufocaţi de atâtea promisiuni, ei oferă doar satisfacţii, acelea de a obţine în fiecare an rezultate foarte bune atât în ţară, cât şi în străinătate. Sunt campioni naţionali, europeni, medaliaţi la concursuri internaţionale şi chiar la Campionate Mondiale, deocamdată doar la juniori. Amăgiţi cu iluzii, rămân doar cu deziluziile.

I-AM ÎNTÂLNIT…

…într-o seară. I-am aşteptat punându-mi tot felul de întrebări. Cum să mă comport? Ce să le zic? Dacă nu reuşesc să mă integrez în grupul lor? Dacă nu o să aibă încredere în mine?

Au sosit pe rând. S-au apropiat trei fete de masa la care stăteam. Mi-au atras atenţia rănile de pe faţa unei (erau de la un antrenament) şi o frântură din discuţia lor ”încă o săptămână şi plecăm în Germania”. Nu păreau chiar încântate. Mai târziu am aflat şi de ce. Am făcut cunoştinţă cu ele. Erau trei dintre sportive. Spre surprinderea mea, m-au primit cu o mare bucurie. Ştiau de mine de la prietena lor. A apărut şi sărbătorita, adică Oana Opincariu. A împlinit 19 ani. Era tristă că şi-a serbat majoratul în spital, dar în acelaşi timp îi mulţumea lui Dumnezeu deoarece acum era alături de cei dragi. Ne-am împrietenit din primele momente. Toate grijile mele au fost îndepărtate de atmosfera plăcută din jur. Am stat trei ore de vorbă, timp în care curiozitatea mea a fost hrănită la maxim. Mi-au răspuns la toate întrebările, fără nici un fel de probleme. Între timp a mai apărut încă un coleg.

Am aflat lucruri îngrozitoare despre maniera în care sunt trataţi de Federaţie, despre semnificaţia cuvântului antrenament şi despre cazul Oanei. Am decis să mă opresc. Era dureros pentru ei să-şi amintească de toate acestea într-o asemenea zi.

Am glumit tot timpul, am râs şi ne-am distrat pe seama celorlalţi. Trebuia să fi orb ca să nu observi cât de uniţi sunt.

Timpul a trecut repede. A doua zi începea şcoala. Aveau şi antrenamente. Aşa că ne-am despărţit. Le-am urat succes şi le-am promis că ne vom mai întâlni…

ANTRENAMENTE ÎN STIL CARACTERISTIC

… şi aşa a fost. Am reuşit să ajung la un antrenament. Fusesem avertizată încă de la început că nu voi avea parte de imagini prea plăcute. Am ajuns la 8 în faţa patinoarului. Afară era o vreme imposibilă. Am crezut că îi voi vedea cum patinează, dar…

Rând pe rând au apărut şi sportivii. Erau mai mulţi. Cel mai mic are 12 ani şi Read the rest of this entry ?

h1

Când totul pare imposibil…

mai 22, 2008

Se spune că fericirea nu se cumpără, dar sunt şi momente în care banii valorează cât o nouă viaţă.

S-a născut pentru prima dată acum 18 ani, iar acum un an Dumnezeu i-a dăruit o a doua şansă pentru că a meritat-o. A trecut peste toate obstacolele, a luptat chiar şi atunci când totul părea pierdut, a sperat şi a reuşit. A renăscut din propriile suferinţe.

O zi normală, antrenamentul obişnuit… nimic nu anunţa tragedia ce urma să se petreacă. Mergea cu bicicleta alături de colegii săi, aproape că mai pusese o cărămidă la baza piramidei succesului. Se întorcea de la antrenament când toţi anii de muncă, toate visele sale s-au năruit într-o clipă. Piramida succesului s-a dărâmat într-o secundă fără nicio remuşcare, fără nicio urmă de tristeţe într-o groapă imensă, aceeaşi groapă pentru care timpul s-a oprit câteva săptămâni.

”Ştiu că mergeam cu bicicleta în timpul antrenamentului, alături de colegii mei Cristina şi Cristi, când, deodată, mi-a apărut în faţă o groapă imensă pe care am încercat să o evit, dar nu am putut. Cu toţii cunoşteam existenţa acelei gropi (…). Am uitat de ea, am încercat să frânez, însă am căzut, iar din acel moment nu mai ştiu nimic din ce s-a întâmplat. Am înţeles că imediat după accidentul meu au fost astupate toate gropile din acea zonă.” (fapt confirmat!!!)

De atunci timpul s-a oprit, parcă indiferent de consecinţele situaţiei. Drumul până la spital a fost un calvar (”mă vedeam în oglindă, plină de sânge pe faţă şi, speriată, credeam că voi muri”). Dar ceea ce a urmat întrece limitele umanului.

Sperau că odată ajunşi la instituţia pentru care viaţa e mai presus de orice, suferinţa şi durerea vor înceta să avanseze în corpul şi sufletul unei nevinovate. Dar parcă totul se împotrivea. Aştepta ca cineva să o salveze, să învârtă cheiţa norocoasă, pentru a elibera timpul. Dar nu a fost aşa. Singurul salvator a lăsat-o să lupte singură.

”Mi s-a spus că nu e medicul neurochirurg în spital. Nu e permis ca o unitate de talia celei de la Ploieşti să stea în baza unui singur medic-care e sau nu e în spital, vrea să vină sau nu de acasă-totuşi în joc e viaţa unui om.”

Până la urmă salvarea părea că va venii din partea altcuiva. Era o cursă contra cronometru, dar cine ar fi trebuit să-şi dea seama, nu a făcut-o. Minutele se scurgeau, dorinţa de a continua să lupte se pierdea printre vise. Şi nimeni nu o ajuta.

”Am fost duşi nu ştiu unde, la un medic, presupun de gardă. Nu şi-a dat silinţa cine ştie ce. Până nu i-am dat ceva… Abia atunci a trimis-o la tomografie. Dar doctorul era preocupat să ne facă educaţie pentru că fata avea un inel în buric. Ea îi tot spunea că numai aude, că începe să nu mai vadă şi plângea că, dacă închide ochii, moare.”

Se gândea dacă mai are pentru cine şi pentru ce să se zbată atâta. Indiferenţa celor din jur, celor care trebuiau să o ajute o descuraja din ce în ce mai mult. Ştia totuşi că nu e chiar singură şi că trebuie să lupte, asta dacă mai vroia să reconstruiască piramida succesului. Dar încetul cu încetul, speranţa că va reuşi se desprindea de sufletul ei provocându-i şi mai multă durere.

”Abia după ce a intrat în comă au adus o anestezistă de la Boldescu, au intubat-o şi am plecat cu salvarea la Bucureşti, unde am ajuns la 20.30. Medicii de-acolo s-au îngrozit când au văzut-o. Doctorii mi-au spus că era nevoie să se intervină chirurgical în patru ore de la comiterea accidentului. Or, la Ploieşti au ţinut-o până seara.” (între 11 şi 19 a fost ţinută pacienta la Spitalul Judeţean din Ploieşti)

Se părea că cedase. Nici măcar spiritul ei de învingătoare nu mai suporta durerea şi suferinţa. Însă, pe cei puternici, Dumnezeu nu-i uită niciodată. Miracolul aşteptat atâta vreme s-a îndurat să se producă. Cheiţa câştigătoare a fost întoarsă în clanţa timpului. Câte o rază de lumină apărea după uşa deschisă. Reuşise să pună prima cărămidă la piramida supravieţuirii. Acum trebuia să găsească puterea şi sprijinul pentru a continua.

”Mi s-a spus că am stat trei săptămâni în comă, dar eu nu-i amintesc nimic.”

Văzând că a trecut peste cel mai greu obstacol, credea că totul va fi din ce în ce mai uşor de acum. Dar nu a fost aşa. Vestea că nu va mai putea Read the rest of this entry ?