Lecţie deschisă… pentru fotbalişti

”Jucăm din trei în trei zile. Avem un program încărcat. Dar încă rezistăm!” Nişte simple declaraţii care ar trebui trecute cu vederea, însă nu se întâmplă aşa. Fotbaliştii se transformă în adevăraţi eroi, pe care începem automat să-i compătimim. Şi totuşi uităm un lucru esenţial: există viaţă în sport şi fără fotbal, sunt şi alţi sportivi care muncesc cel puţin la fel de mult şi care obţin rezultate mult mai bune.

De atâta timp ne dorim să nu mai trecem neobservaţi în lumea sportului, însă asta nu se face fără ”să punem osul la treabă”, adică fără să acordăm importanţa cuvenită şi să investim în sport în ansamblu, pentru că sportul reprezintă mai mult decât fotbal.

De 3 ani handbalul ne reprezintă cu mândrie în lumea întreagă, în toate competiţiile, atât fetele, cât şi băieţii. S-a început de jos, am ajuns în vârf şi ce este important ne-am menţinut în elita europeană şi mondială, contrar obişnuinţelor noastre. Eram mulţumiţi cu câte doi ani în care ”sportul rege” reuşise să se facă remarcat în Europa. Păcat că am crezut că, odată ajunşi ajunşi acolo, nimeni şi nimic nu vor atenta la fericirea noastră. Însă pe cât de repede şi neaşteptat am ajuns sus, la fel am şi decăzut deoarece nişte simple vorbe goale aruncate în vânt nu sunt de ajuns pentru adevărata performanţă. Trebuie mult mai mult decât atât şi încă o dată handbalul a demonstrat asta. E unul din puţinele sporturi în care s-a înţeles că seriozitatea, munca şi respectul faţă de adversari sunt mult mai importante decât apariţiile săptămânale din mass-media, promisiunile deşarte şi aroganţa. De fiecare dată handbaliştii trec peste orice obstacol, strâng din dinţi atunci când durerea se încăpăţânează să-şi facă meseria şi luptă până la capăt fără să se vaite niciodată.

După locul II obţinut în 2005 la Campionatul Mondial, naţionala feminină de handbal a obţinut un meritoriul loc 4 la ediţia de anul acesta a mondialelor, o performanţă foarte bună pentru sportul românesc. Însă, din păcate, nu puţini au fost cei care le-au acuzat pe fete pentru aşa-zisul ”eşec”. Şi totuşi trebuie remarcat că este singurul sport de echipă care se menţine în elită, în timp ce la fotbal d-abia visăm să ne calificăm la mondiale.

Se fac mult prea multe diferenţe între sporturi şi de cele mai multe ori sunt favorizate cele în care circul şi scandalurile sunt la putere că doar aşa este mai frumos şi palpitant. De ce trebuie să fie mai apreciată o performanţă mondială la handbal sau la orice alt sport decât un scandal între doi patroni de cluburi?

P.S. Mulţumesc Gina pentru titlu!

POVESTEA FOTBALULUI ROMÂNESC

“A fost odată când a fost, că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti. Noi nu suntem de pe când poveştile, ci suntem mai dincoace cu vreo două-trei zile”, pe când Becali nu-şi mai încăpea în piele de trufie şi Mitică dădea în cărţi să afle dacă şi după moarte va primi ordonanţă să conducă LPF sau măcar să bântuie pe holurile instituţiei.

Într-o zi bătrânul Johansson, săturându-se să tot asculte poveşti nemuritoare despre fotbalul românesc, se hotarî să străbată mări si ţări pentru a se convinge singur de toate cele auzite. Se temea că nu va ajunge în România, însa pe măsură ce înainta parcă toţi şi toate îl făceau să simtă apropierea tăramului carpatin.

Ajunse la vamă la Nădlac unde aşteptă 5 ore( nu ştia că la noi graba cost dublu), apoi se îndreptă spre Timişoara. Auzise că echipa oraşului, sau mai bine zis patronul, un anume domn Iancu, au aspiraţii mari. Ştia că investeşte foarte mult în echipă, în fiecare an şi aşteaptă rezultate fantastice într-un timp foarte scurt, dacă se poate să apară ca ciupercile după ploaie. La fiecare pauză competiţională când vede că echipa nu merge aşa cum trebuie, domnul Iancu tună şi fulgeră mai ceva ca Zeus şi schimbă jumătate de echipă şi conducere. Adevăru’ că unde nu e cap vai de picioare! După câteva zile de popas în Timişoara convingându-se de adevărul povestirii, vizitatorul nostru işi continuă călătoria!

Se opri la Craiova unde auzise de perla oltenească cu ochelari şi de echipa condusă de acesta. Nu-i venea să creadă că magnifica “Craiova Maxima” ajunsese să aspire doar la titlu. Şi nu asta ar fi fost marea problemă, însă alb-albaştrii d-abia se luptau să scape de divizia fantastic de plictisitoare. Numai Mititelu, cunoscut pentru ochii săi prea mari şi negri şi pentru optimismul său spera la o clasare în primele locuri în campionat! Speranţa moare ultima, însa ar fi preferabil să nu murim noi înaintea ei! Văzând că şi aici tot ce ştia s-a confirmat musafirul nostru porni spre Bucureşti! Era sigur că mai rău de atât nu se poate, mai ales că mergea şi în capitala ţarii. Însă nici nu ştia ce-l aşteaptă!

Poposi în Giuleşti să-l întâlnească pe “darnicul” patron al echipei, însa îl găsi pe acesta într-o discuţie cu unul dintre jucători.
-Am dat 10 goluri în ultimele 6 etape şi sunt la echipă de atâta timp. Nu mi-aţi mai mărit salariul de 2 ani şi nici primele nu mi le-aţi dat. Ce aveţi cu mine? Cu ce am greşit?

-Tu? Cu nimic! Din contră, joci foarte bine şi sunt mulţumit de tine…

-Şi atunci?

-Ăsta e şi motivul, cu cât o să joci mai bine şi mai mult, cu atât vei primi şi mai mulţi bani atunci când voi considera eu de cuviinţa( când o face părul mere si răchita micşunele). Ştii cât de darnic sunt! Niciodată nu v-am lăsat cu primele (ne)achitate!

Plecă uimit din Giuleşti fară să mai vorbească cu Domnul Unghie-în-Gât şi se îndreptă spre Ştefan cel Mare. Se gândea că va găsi un club şi o conducere după numele şi asemănarea “protectorului”. Ştia doar că sunt 9 acţionari care se înţeleg ca fraţii, iar împreună cu echipa formează o adevărată familie. Însă şi de această dată aşteptările i-au fost înşelate. Familia pe care şi-o imaginase el nu era decât una bătută de soartă sau… de dans. Fiecare dansa după cum ştia, iar lupta pe ring era una acerbă pentru că oricât ai încerca nu poţi să împaci şi dansul latino şi pe cel românesc. Aşa că se hotarî să plece în Ghencea.

Despre Steaua auzise numai şi numai lucruri bune. Salvase de atâtea ori reputaţia României încât se aştepta să ajungă în raiul fotbalului românesc. De nimerit, a nimerit bine, însă în raiul prostiei. Se pare că nimeni nu-I vorbise despre un lucru esenţial, fotbalul mioritic este caracterizat de o mare calitate, prostia. Aştepta cu nerăbdare să se întâlnească cu cel mai “războinic” patron de club, Merinosul Atomic, personaj despre care auzise atâtea lucruri. Fusese păcălit de sfătuitorul său cel mai apropiat, mai ceva ca ursu’ de vulpe. Se crede stăpânul tuturor, un fel de Dumnezeu al românilor şi apare în faţa “prostimii” ori de câte ori are chef. Întâlnirea nu a mai avut loc deoarece personajul pitoresc din Carpaţi era mult prea preocupat cu vizitele la Muntele Athos şi cu noua funcţie, cea de conducator neautorizat al oştirii.

Văzând că nici de această dată nu s-a înşelat, bătrânul Johansson plecă dezamăgit din România. Ar fi vrut să rămână cu alte amintiri mult mai plăcute, însă şi-a ales o destinaţie greşită. Poate la următoarea vizită vom reuşi să-l impresionăm, însă, pentru asta va trebui să vină atunci când vom găzdui un turneu final, adică….

23… de regrete!

Peste 20 de luni ne vom bucura de noul stadion naţional ”National Arena”, iar în 2011 vom fi martorii finalei Cupei UEFA. Cel puţin aşa ne promit şefii fotbalului românesc. Păcat că nu prea îi mai crede nimeni, de fapt nici ei nu mai cred ce spun.
Până la finalizarea( de fapt până la începerea) marelui proiect, a trebuit să ne luăm rămas-bun şi să-i aducem un omagiu vechiului ”23 August”. Asta nu ar fi fost deloc o problemă dacă nu am fi tratat subiectul ca o adevărată dramă naţională. S-a consumat atâta cerneală pe seama acestui ”mare eveniment”. S-au făcut statistici despre rezultatele naţionalei si ale echipelor de club( trebuiau să mai calculeze procentul de noroc), s-au rememorat toate meciurile care s-au au avut loc pe acest stadion, s-au făcut declaraţii peste declaraţii. Mai rămânea să se aducă coroane de flori la intrare şi la cele două porţi sau mai bine să fie transformat în loc de pelerinaj pentru o perioadă. Ar mai trebui să primească şi o decoraţie!
Despre viitorul stadion doar s-a amintit de câteva ori, însă nu i s-a acordat atenţia pe care o merită nu asemenea proiect! Însă ”prietenii ştiu de ce!”

De ce doar dupa…?

26 octombrie 2007, o zi trista pentru toti romanii de pretutindeni. Dumnezeu l-a chemat pe Nicolae Dobrin in ceruri, alaturi de ingeri!

Anul 2007 a fost unul blestemat pentru noi, romanii. Suntem mai saraci pe zi ce trece odata cu disparitia mai multor personalitatii marcante ale societatii: Maria Cioncan, Florian Pittis, Adrian Pintea, Florea Dumitrache, Gil Dobrica…

Moartea lor ne-a provocat tristete si amaraciune in suflete, insa, in acelasi timp, ne-a adus aminte ca ei au existat si ca mai sunt multi ca ei, oameni care nu se dau in spectacol in fiecare zi si nu apar la televizor de 3 ori pe saptamana. Ei sunt cei care ne reprezinta cu adevarat, sunt personalitatile cu care putem sa ne mandrim oriunde in lumea asta.

Insa uitam prea repede ca-i avem si nu-i pretuim decat dupa moarte. Atunci ne dam seama cu adevarat ce am pierdut. Autoritatile le accorda tot felul de medalii si titluri, televiziunile isi rapesc cateva ore din „programul pretios”, ziarele le aloca un numar de pagini impresionant. Si toate astea cu ce folos? Intotdeauna ne reamintim ca avem si oameni care merita apreciati cand este prea tarziu.

Domnule Presendinte, cu ce credeti ca-l ajuta pe Dobrin decoratia primita post-mortem, daca pe dumneavoastra nu v-a interesat nicio clipa starea lui de sanatate? Se va simti mai iubit? Nu credeti ca era mult mai bine sa-i fie accordat acest titlu atunci cand inca dribla pe pamant? Asa ne aratam noi respectul fata de valorile noastre? Si ganditi-va ca mai sunt multi altii intr-o situatie asemanatoare lui Nicolae Dobrin.

Trebuie sa invatam sa-i pretuim pe cei care merita, dar inainte de moarte. Sunt atatia care pretind ca sunt „oameni de cultura”, carora le dam o importanta foarte mare. Asa uitam ca de fapt, ei nu sunt decat niste simpli cetateni ai tarii pe langa adevaratele personalitati ale Romaniei.

Chiar nu o sa reusim sa urcam pe o treapta mai sus? Nu suntem in stare sa apreciem pe cine trebuie atunci cand este necesar?